câte iaduri crezi că mai pot încăpea într-un bărbat.
câte goluri în formă de femeie.
iubire nu conteni să apari când mă clatin.

ai fost scumpă iar acum îți plătesc prețul.
doamne cât costă să te consideri întreg.

bătaie a inimii îmi pare rău de tine
că nu ai învățat să te oprești frumos la timpul tău
ca orice lucru bun care mi s-a întâmplat vreodată.

am atâtea reacții chimice în corp încât mă simt în pericol de moarte.
nici nu observ katana mea cum taie înapoi cu lamă inversată
însă doar un orb veritabil n-ar putea scrie ce nu vede.

de azi mă dezlipesc de peste tot unde te-am sărutat.
ești un fir de trandafir care face baie într-o vază
fără să știe că i-au căzut spinii.

de azi învață să trăiești frumos fără mine până te ofilești
pentru că ști prea bine să înțepi de una singură
cum și eu știu cum te poate stoarce o minciună spusă demult.

începi să mă urăști ca pe o durere de dinți continuă.
viitoare străină ce încă îmi îmbraci mirosul
a trebuit să-mi amorțești gingia ca să realizez că ne-a ajuns.

corpurile noastre – foste fabrici de explozibil
nu mai au viață nici să se rănească în sincron.

în scurtă vreme nu o să ne mai vedem vreodată
și astfel va putea să ne doară în moduri noi.
odată la ceva timp fiecare trebuie să se mute
într-o altă cameră de tortură.

la catedrală se fac angajări
dacă le cerem să se roage pentru amândoi deodată
iar eu mi-am făcut cruce doar când ne-am mutat împreună
și am vrut să țină.

mă agăț de toate resturile pe care le-ai lăsat
când ai călătorit prin universurile nostre paralele
și le rog să se potrivească într-o imagine cunoscută
dar nici nu mai știu cine ești.

se aprind singure torțele și scaldă în scrum de lună
tot ce-am considerat de-adevăratelea.
tu nu mai poți dormi/ nici azi/ nici mâine.
poate ieri/ pe pieptul meu/ altfel nu te lasă inima.

în loc să dansăm ne-am călcat în picioare
până s-a oprit muzica și a rămas
chipul tău iubindu-ne la trecut
ca o icoană care plânge.

5/5/2018