motto: "și tu, unde ți-ai lăsat aripile?" - Marquez

era ultimul. el și câteva linii continue
lunecând pe un țărm nevăzut asemeni
ochiului pământului împăcat de larma păsărilor
pentru întâia oară. era un adolescent ...
în întregime blond. pentru a rezista curcubeului
își picta ochii în culori terifiante. îi plăcea
să deschidă colivii, să exploreze capilarele timpului
să așeze cuvinte pe marginea pervazului violaceu
în dreptul căruia marile orașe deveneau
simple instantanee ale propriilor stări de insomnie. (briliante)
câteodată era însoțit de o femeie frumoasă. alteori
putea inventa platitudini încrustând tăios
câte un mesaj pe fața fiecărei măști
o autentică legătură între creator și creație,
cuvântul zbor nu era dominant pentru că
numai el putea fredona cântecul din adânc
al caracatiței oarbe. am gândit "până și tristețea
este o absurditate mai evazivă decât mișcarea cuantică
a abisului subînțeles în diferite nuanțe. ea diluează contraste.
ea este victima culorii oranj, un punct nevăzut
pe axiologia cunoașterii. în prezența ei soarele
explodează tăcut într-un fel de extaz prematur
adolescent și lud, incapabil să mai poată dărui
măcar un zâmbet pământean la întoarcere..." (clișee.
clișee, platitudini, angoase). și totuși...
el avea o seninătate aparte. a învățat de la mare
să privească realitatea dincolo de locuitorii orașului.
se inspira din textele publicitare vopsite în culoarea oranj
îngerând la o mie de ani anaconde și femei voluptoase.
el nu a descoperit America, în schimb
ar fi putut iubi aerul limpede al căușului fiecărei flori
pur conjuncturale. se spune că, sub ploaia măruntă
ar fi atins involuntar brațele dezgolite de sevă ale castanilor
ca un pictor dibaci, cu margini mai puțin hașurate
iar despre configurația oferită de alăturarea a două litere
pe zidul de iederă albă se spune că, înlocuia pentru o vreme
teama lui de singurătate. deseori îmi șoptea: "să scrii un poem
despre dragoste, despre destinul tău fascinant capabil
să perceapă acest tremur prelung sau mai bine
despre... semnul din carte. să te gândești că totul
este legat de mișcarea inimii întro cutie de insectar
un punct pulsativ pe o grilă semantică. caută măștile.
evită distanțele. tratează-le cu ignoranță, vers după vers
real de ireal, oniric și (in)vers, renaște..." ar fi putut să dea un sens
ideii de libertate îndeajuns cât să poată dansa liber de sarcină
dacă strălucirea ploii de vară nu l-ar fi pierdut printre cataracte...

era ultimul. el și câteva linii continue. avea obiceiul
să penduleze grațios între obiectele mici
și poveștile pe care le depăna din aproape în aproape.
își apăsa ușor cuvintele în prezența ideii de moarte.
viața era un paradox nociv, o strălucire de plancton
în calea imensei balene albastre, o lipsă de spațiu la o mașină de scris
vertical, o târâtoare binecuvântată de grație.