Un gol imens îmi cutreieră sufletul
E un întuneric des de nepătruns
O rană sângerează și umple o mare roșie
De-atâta amar de suferință,
Îți pătrunde în fiecare atom al ființei.
Carnea de pe oase-i mai grea ca plumbul
O tot târăști după tine și devii ostenit
O oboseală surdă ascunde strigătele făpturii mele adevărate,
Eul meu este strivit de forța negrului ce se extinde
Ca o pată de cerneală pe o foaie albă,
Pe care am vrut să scriu visele mele, ce niciodată n-au văzut curcubeul!
Lumina s-a deformat în umbră…
Mi-am dat seama că ploaia e singura mea scăpare,
Dar în Sahara mea, copacul fericirii nu înflorește
Căci singurii stropi ce-i mângâie crengile uscate sunt lacrimile mele,
Cum aș putea să uit de suferință?
Când fiecare apus de soare aduce întunericul din nou
Și frica de mâine ca o hipnoză colectivă,
Mă subjugă în întregime pe mine, pe toți.
Cum aș putea să uit?…

Aș vrea să zbor din colivia închisă-n monotonie
Din care privesc lumea pe care n-o trăiesc
Și tot ce văd sunt doar zâmbete false
Înnegrite de fum și alcool,
O piesă de teatru foarte prost regizată.
Țipetele din priviri mă asurzesc,
Prefer să rătăcesc prin intelectualisme goale
Rostite de prietenul meu imaginar
Visătorul incurabil înalt și înțelept,
Ce mă face să simt!
Era să uit că știu să simt,
Credeam că nu mai e nimic în mine
În acest suflet, ca o peșteră fără fund
Unde sedimentele suferinței au format mii de straturi cenușii monocromatice,
Credeam că lumina din ochii mei este doar o reflecție a soarelui
Ce odată cu apusul se stinge
Dar uite că stele noi se nasc sub cerul suferinței
Și îmi luminează noaptea lungă și rece.