O să-ți las, veșnică Noapte, ochii mei orbiți de soare
Și vreo două buzunare pline ochi cu pietricele,
Strânse-n mine de o viață, să ridic mamei un munte,
Undeva la noi în curte și apoi să-i cer iertare.

O să-ți las, lacomă Noapte, doina care-o cânt de frică
Și izvorul meu din cârcă ce îl sui și îl cobor,
Să nu mă ucidă setea, am să-l port degrab-acasă,
Ca pe Dumnezeu la masă, pe pământul nimănui.

Și-ți las, Patimă-noptată, toate brațele de flori,
Parcă-s coarde de viori ofilite într-o carte,
O să fac din ele-acasă schituri de căpițe-amare
Unde eremitul soare scrie iernilor, ninsori.

Iți mai las, Noapte iubită, o fereastră larg deschisă
Și iubirea mea promisă ce din casă o privești,
Nu ești tu cea fericită, ci acei ce trec pe stradă,
Pe sub tainica baladă ce-o citesc ochilor tăi.

Și acum îți dărui, Noapte, forma celei mai iubită
Ce îmi este hărăzită ca și muntele de-acasă,
Port o piatră-n buzunare să mă recunoască mama,
Iară mie-mi las întreagă, Teama stelelor căzute.