Un pescar nebun, de munte, a trecut pe-aici odată
Și-a strâns astre fără toartă, căzute din visul meu,
Și ascuns de Dumnezeu, le-a dus nopții că-i orfană,
Astăzi se dă de pomană, stele dintre noi plecate.

Câteodată-l mai întreabă ce-au iubit când au căzut,
Cărui foc s-au încrezut, către ce au vrut să scape,
Ce fantasme-i ard sub pleoape de-nțelege universul,
Ce există doar în versul scris de un pescar nebun?

Cine-a fost să-i dea putere, care mare i-a secat,
Unde mintea i-a plecat prefăcându-se că doarme,
Câte veri și câte toamne a purtat aici pe munte,
Să le plângă, să le-asculte lupii veșniciei sale?

De-aș putea să îi cuprind dorul lui din când în când,
Să îl văd că stă la rând să-și primească liniștirea,
De-aș putea să-i dau iubirea visului celui mai bun
Poate și-un pescar nebun sâ ajungă Dumnezeu.

Și ce frică-mi este noaptea când de el îmi amintesc,
Căci de câte ori greșesc îl găsesc numai prin tine,
Când te lăfăești în mine de nu mă îndur să scriu,
Știind că este încă viu, stând pe munte de nebun.