Două pietre-mi sar în ochi –
Sunt ochii-aceluia care mă cunoaște.
Mă zăresc pe mine-n goliciune,
Un deșert întins, fraged și plângând
Îmi pare-acum doar un nor de sare
Între genele liniilor crăpate
Ale pietrelor atât de comune, din mare.

Și pare-a se mișca-un leagăn prin ei
Răsfrânt, cu veleități ciobite,
Care mai cântă cu șoapte când e liniște
Și care tace-n cumințenie când răsare luna,
Doar ea să mai îngâne.

Acolo, în ochii violentați de banalitate
Menghina fricii urlă-ncovoiată
Nu vrea să-i doboare, dar nici să-i înalțe;
Dansul urii și-al plăcerii e-un solitar spectacol
Toate gângăniile vor să-l privească
Doar să-ncline-un ropot de aplauze
Nebunesc și-etern.

Dup-această clipă de empatie,
Poetu-și recapătă tristețea. Se-aude o-ntrebare:
Nu-i așa că la sfârșitul dănțuirii
Din acești ochi albi, sortiți topirii
Se va dezgropa pe sine însăși
O viață netrăită?