Numai seara îmi scot jugul și atunci că-i este foame,
Parc-ar fi un înger, Doamne, ce mi l-ai ținut flămând,
De la naștere, în gând, îmi tot sângerează-n minte
Și acum că-i cât un munte, vreau să îl purtăm pe rând.

Să mai pot uita de mine, căci nu-i nimeni să mă-nvie,
De mă stinge pe hârtie, sfânta mea cu chip de coasă,
Parc-ar fi Cenusareasă îmbrăcată-n mierea toamnei,
Ce recită versul mamei scris pe un prosop de masă.

De am să-i stârpesc durerea, un inel îi fac din coasă,
Îmbrăcând-o în mireasă, am s-o-nvăț să-mi facă pâine
Și-am s-aștept cum se cuvine și de vrea datina cărții,
Iti cer Doamne, mâna morții cu tot raiul ei din mine!

Orice pui de lup va naște, crucea roșie-n zăpadă,
Când vom merge-n cruciadă i-o voi tatua pe frunte,
Dumnezeu să țină minte că m-am înrudit cu morții
Și-i purtăm lumină nopții, când ne moare un părinte.

Iar i-acasă Sfântul Graal, i-a fost dor de mâna mamei,
Strânși în palmele icoanei, îmi vor odihni strămosii.
Mâine-mi înfloresc cireșii, încălziții de zâna casei,
Când voi bea iar vinul coasei de pe buzele ei roșii.