Mă uit la cerul înserat de ciori,
ceața miroase a ceai cu pâine prăjită,
și îmi amintesc de tine, iubire cu ochi negri ca
spatele lui Dumnezeu,

mi-amintesc de tine, iubire, de tine cea cu piept moale ca palmele mamei.

Îmi amintesc dimineața-n care m-ai sărutat prima dată,
în fața mașinii verzi - mașina căra nisip,
nisipul eram eu printre degetele tale și ciorile,
ciorile uneau sferele, uneau timpul cu fratele lui vitreg - fratele ucis de spațiu și culori.

Și când să intru-n tine, m-ai scăpat din brațe tocmai când îți despleteam pletele eterne,
dar tot mi-amintesc îmbrățișarea ta plină de furnici electrice, de colibri verzi care îmi alergau în vintre, vintrea îmi curgea pe frunte, fruntea mă săruta rece,
apoi îmi plângea sub inimă.

Mi-amintesc noapte aia lungăăăăă,
lungă cât drumul omului singur,
îmi amintesc cât de blândă erai și blând eram,
cât de dulce sculptai lumina hepatică de sub ușa salonului,
cât de sfios picurai în perfuzii și-n stele.

Numai atunci,
numai atunci când ai lipsit mi-a fost frică,
doar când brațul tău a unduit dimineața,
doar atunci am încetat să respir pictând cercuri, cercuri,
cercuri mici,
mici cât ceașca asta cu ceai peste care acum suflu,
suflu, alung ciorile de pâine arsă
și mi-amintesc de tine, moarte.