tăceri împachetate în stratul de nămol
cu care m-am înfășurat bolnavă
viața îmi cere să-i plătesc un obol
să revigoreze-n timp energia firavă.

respir nerăbdătoare infuzii de mentă
să împrospătez aerul din plămâni
viața mea se scurge în stare latentă
tu moarte haină să mă mai amâni.

până când cuvântul va fi diamant
și va străluci ca soarele pe cer
iluminandu-mă că filozoful Kant
cu stele fascinante strânse în colier.

inima mi-o liniștesc cu un calmant
cu zorii primăverii iviți pe palier.