vorbitorul din peșteră

e atâta tăcere, atâta singurătate aici,
încât te întrebi:
cum de se mai leagă cuvintele?
ce le mai ține împreună? sensul?
el a dispărut demult.
el a dispărut odată cu oamenii care
l-ar fi putut înțelege.
am mai rămas numai eu,
vorbitorul din peșteră,
aș putea să vorbesc toată viața,
prețuind cuvintele, căutând sensul
în această singurătate de neînvins.

dar mi-e teamă, mi-e teamă de cuvintele mele
și de ceea ce ar putea deveni!
e de ajuns să le rostesc ca ele
să prindă consistență
și carnea lor, ce e carne din carnea ecourilor,
să se întărească.

cuvintele mele devin lilieci,
au pieliță și brațe întinse să mă ucidă,
sunt fără astâmpăr, sunt apăsătoare cuvintele mele,
de aceea mă ascund de ele tot mai mult
în inima peșterii.

***

câtă singurătatea poate încăpea într-un om?
încape oare toată singurătatea lumii?
de ce să vorbim despre singurătate ca despre
un lucru exterior, ca despre
ceva ce ne lipsește dinafară, când ea
vine de cele mai multe ori
dinăuntru,
așa cum uneori ne simțim
din ce în ce mai singuri
cu cât suntem mai înconjurați de oameni.


***

Cefalopode

povara mea abia o duc,
la fel ca o caracatiță ce duce în spate
toate apele mării,

ea care a cunoscut toate nivelurile de presiune,
ea care a încercat să îmbrățișeze abisul cu brațele sale,
într-un primitiv mecanism de apărare a secretat
cerneala poemelor din care m-am închegat.

nu-i stă în putere Leviatanului
să-i facă vreun rău tutelarei poete a mării,
doar ce și-ar aținti privirile invidioase și goale,
că ea ar și dispărea într-un nor format
din toate poemele sale.

***

Trenul trebuia să vină

Trenul trebuia să vină. Nu mai vine, nu mai vine.
Singur timpul e de vină pentru gara în ruine,
Dar desigur, călătorii ce așteaptă pe bănci pline
Vor mai spune, vor mai scrie despre trenul ce nu vine.
Despre el vor zice multe, că e plin de flori de gală,
Locurile le-or descrie în manieră ideală,
Îngeri ce coboară-n stații, îngeri care iar se urcă
Minților în ațipire le vor da prin vis de furcă.
Însă-n săli de așteptare zac schelete opaline,
Fiecare ca-n rășină încleștat biletul ține.
La ghișee trist suspină funcționare sibiline.
Trenul trebuia să vină. Nu mai vine, nu mai vine.


***

Serbarea

Astăzi se serbează ziua când cuvintele-au murit,
Tot ce fost-a până astăzi de rostit a fost rostit,
Tot ce de-astăzi înainte cineva va mai rosti
Repetarea unor lucruri ce deja s-au spus va fi.
Astăzi ne-mbrăcăm iubirea în șabloane și clișee,
Astăzi orișice idee-i plagiere de idee,
Și-orice rochie de gală, de-o extravagantă formă,
Nu-i decât cea mai banală, conformistă uniformă.
De dorești să cauți noul, astăzi nu-l mai căuta –
A dansat cu el un altul la un bal naintea ta.
Astăzi se serbează ziua când cuvintele-au murit,
Să tăcem de azi nainte poate s-ar fi cuvenit.


***

Tristețea mea

Tristețea mea o port pretutindeni,
Ea mă acoperă ca o mantie demodată,
Când ieșim în oraș, eu și ea am putea părea
Doi soți care nu s-au iubit niciodată.
Tristețea mea e ba pământul, ba cerul,
Iar eu, împingând-o înainte sau ţinând-o pe umeri, sunt deopotrivă Sisif şi Atlas.
Pe cât de inutile sunt eforturile celui dintâi,
Fără eforturile celui de-al doilea, universul însuși s-ar ruina.
E necesară atunci sau nu tristețea mea?
Ştiu doar că pe unde trecem, lasă urme adânci,
Pârjoleşte câmpiile şi seacă fântânile,
Să dea de veste în lume că acolo s-a purtat un război,
Unde învinsul din mine a și murit deja.


***

În orașele torturii

În orașele torturii plouă veșnic la ferești
Cu picături chinezești.

Oamenii se-nchid în case ca-n fecioarele-de-fier,
Ușile le bat în cuie de-atelier.

Lifturile-s ridicate-n scripeții lui Torquemada,
Doare-orice etaj cu ele, doare când pășești chiar strada.

Și-n inelele din arbori se depune lemn de cruce,
Tot mai grele-s pentru cine anii-n spate li le-ar duce.

Ca pe ruguri ne aprindem de vreun dor sau de vreun vis
În orașele torturii, când gândim la Paradis.