Când nouri repezi trec uşor şi umbre aruncă-n ramuri
Totul tace, totul trece în himeră, nefiinţă
Doar stelele se sting mereu, tăcute-nsingurate
Risipite peste bolta ceriului meu străveziu.

Lacul negru unduieşte cercuri, cercuri greu de nuferi
Vâsla lunecă-nainte spre fugare idealuri
Iar din mări răsare luna ca un vis de primadonă
Feerie-ndrăgostită lunecând pe valuri, spume.

Cercul ei cel plin şi galbăn se desparte-n mii de stele
Risipite-n mii de valuri, răsărind mereu din spume
Aducând la viaţă lumea de-ntuneric, nefiinţă,
Ş-aruncând în haos stele, mare, omenire, clipă.

Buchisesc din file slova, caut Idealul fără chip,
Fără haină, fără umbră, fără nume, fără trup,
Ideal ce e şi nu e, dar nicicând nu va apune,
Luminând a omenirii cale printre aştri, printre spume.

Idealul cel himeric, neştiut şi nevăzut, desăvârşirea
Care nu-i nimic şi-i totul, necuprins şi Adevăr
Care morţii singur este martor şi stăpân tăcut,
Ideal ce moartea este, dar nici ea nu l-a văzut.

Mii poeţi şi scribi de seamă l-au cântat în ode vechi
Dar nici azi, nici ieri, nici mâine Idealul nu le-apare
Nu le sună în urechi, în privire, simţuri, veşnic Idealul
Neştiut va fi de om, de regi, de nimeni şi de toţi.

Luntrea-ncet se clatină lunecând uşor prin valuri,
Ca o nouă filozoafă ce purtată-n Ideal,
Mai senin privind la dânsul, neştiindu-l îl cunoaşte
Idealul e tăcerea
Nevăzându-l îl înţelege, nesimţind şi negândind ea îl aude
Ca o moartă ce-nviază, filozoafă şi isteaţă
Mai romantic, mai semeaţă luntrea mea puţin poetă,
Doctor în filozofie sau mai mult ca valul însuşi,
Ca şi oceanul, ea devine-omniscientă.

Iară eu privind la dânsa mai oftez cu nostalgie, risipit de Idealul
Ce parcă-l cunosc, dar nu-l pot prinde.
Nu-l cunosc, parcă în mare când şi când poate l-aş atinge.