Maestrul a construit cubul cel mai perfect cu putință,
Din sticla cea mai opacă cu putință.
Aici înăuntru nu poate intra decât lumina, numai lumina.
Orice altă creatură moare dacă intră în acest cub.
Fiindcă orice altă creatură e amestec de noapte și zi. Chiar și orbii.

Castanii și cedrii și ulmii dansau prin toate frunzele
În soarele puternic al verii.
La ce bun o casă în care nu poate intra decât lumina singură,
Dar nici lumina nu poate să îi străbată pereții ?

Aurelia se zbătea ca între viață și moarte în timpul unui coșmar,
Se trezea pe jumătate și își spunea în gând că acel cub trebuie demolat
Sau făcut să explodeze, fiindcă încurcă legile firii –
E ca un sarcofag ce nu poate fi deschis, într-o piramidă în care razele
Intră doar la solstițiul de iarnă și șterg coridoarele cu umbrele prelungi
Ale torțelor și statuilor rituale.
De ce doamne trebuie mereu să ne amintim de egipteni?
Fiindcă Nilul e cel mai fantastic fluviu sau noi cei mai îndatorați lor?
Aurelia a adormit și s-a trezit de vreo 5 ori, nemulțumită de ceea ce
Se întâmpla în visul ei.

Luna și-a păstrat răgazul ei de odihnă deasupra ulmilor și cedrilor,
Era ca un bănuț sclipitor agățat ca momeală la pescuit
Și Aurelia își amintea perfect în vis despre undița ei mică
Din copilărie, primită în dar de la tata. Acum era fericită,
Uitase că nimeni nu putea intra în cub în afară de lumină.
Dintr-odată simți un gust rău, ca de apă stătută într-o fântână
Necurățată de alge și de mușchi de mult timp.
Fusese soarele atât de puternic, deci nu era logic ca luna,
Ca o preoteasă pădureancă a templului străvechi, să fie ea cea care va intra
Cu razele ei tulburi, cu lumina ei ce căzuse demult în grădina Ghetsimani

Soarele adusese deșertul peste cub, iar luna aducea pădurea,
Misterioasă și umedă,respirând odată cu femeia numită Aurelia,
Care visase ceva urât, ceva ce se va sparge dimineața,
Desigur o ceașcă neagră de cafea.