Când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie
Tot pe-atunci credeam că trebuie să aduni apă, multă apă
Viață, să fac un lac de acumulare și-ntr-o zi m-arunc în adânc
Și să-ncep să scriu, însă nu e deloc așa

Cred cu tărie că undeva e ceva bolnav pe care vreau sub orice formă
Să-l însănătoșesc, poate că e un copil abandonat
Rămas singur pe străzile minții mature, îl văd uneori
Îmi e milă, mă hotărăsc să mă duc la el, apoi amân
Și tot așa, copilul e tot acolo desculț, mort de frig
Și de foame, cu temele nefăcute,

Îl iau uneori la mare, mă uit după el cum se aruncă fericit în apă și cam atât...
Distanța însă de-acum e foarte mare, timpul trece
Și din păcate nu ne mai prindem din urmă

Ne facem cu mâna din trenuri diferite. E liniște.
Păsările cântă, puii ciripesc și ei, pisicile au observat
Și pândesc cuibul, cireșele s-au copt, până la urmă totul trece
Iarna. Primăvara. Zâmbetul. Trenul de marfă. Trenul...
*
Și mereu după ce pleci...
E ca după ploaie, în urmă ta rămân frunze, crengi rupte
Dar mai ales dimineața, curată, puțin friguroasă ca o femeie ieșită din baie
Aș merge pe urmele ei, dar cineva mă tot trage de rochie înapoi
Cufere cu amintiri sparte la malul întâlnirii pe acest țărm alb
Al foii se îneacă, se îneacă ca plajele neatinse undeva departe
Undeva departe, oamenii scormonesc, se îmbogățeasc
De fiecare dată devin altcineva în mâinele lor

Și mereu după ce pleci...
Ușa rămâne întredeschisă ca o gură de copil care nu s-a săturat