I

ea mângâie din mers
zidurile inegale de pe bulevard
iar tăcerea ei devine o bulă de săpun
în care orașul levitează
pierzându-se în văzduh
pe care eu dintr-un univers paralel
încerc să-l nimeresc cu praștia.

să mă suni mâine,
pare să-i șoptească
unei cocoașe mici de ciment
în timp ce linia orizontului
stă ca un brici la beregata zilei.
fii cuminte, îi murmură unui stâlp de fier
îndoit, se va găsi cineva care să te îndrepte

apoi își reazemă coatele de un gard
privind în gol.
golul
înspăimântat
se umple repede
cu un troleu traversând lent magistrala
apoi rasuflă ușurat
o liniuță de trecători grabiți
pe care fundul cartierului îi prizează.

II

știu și eu,
iși spune o crăpătură veche din asfalt
căscându-se și mai tare de mirare,
parcă azi îi lipsește fularul colorat în pătrățele
și nici căștile nu le are în urechi.
apoi crăpătura degenerează în gaură
și înghite roata unei mașini.

ea merge însă nepăsătoare mai departe.
vinovată de albastru, venus în scorpion și gropițe lombare
vinovată de breton, strălucire a ochilor geamănă
cu luciul cireșelor din miez de vară și căprui
vinovată de răsărituri cutanate, miocard și puncții hiperboreice

vinovată pentru că uneori zâmbește
iar expresia ei facială
e un șotron în fața căruia lucrurile
înmărmuresc și explodează în confetti.

III

ea se îndreaptă spre mine îndepărtându-se.
până devine siluetă, umbră, punct,
pâna când dispare și se împrăștie în tot
iar totul devine nimic
și nimicul pretutindeni

își înfige unghia la baza încheieturii mele stângi
și lent
începe să se strecoare înăuntru

făcându-mi
într-una din zile din acest poem

ca dintr-o mână.