hai, gărgărița mea, vino mai aproape,
vino în lumină să te văd…
o chema Calistrat pe domnișoara Tamara,
șoptind, în timp ce ședea în fotoliul pentru muzică și lectură,
cu ochelarii de produs somn pe nas, fiindcă
avusese o zi foarte grea la serviciu și voia
să doarmă mai mult și mai sănătos.

Tamara tocmai începuse să compună muzică pentru pian,
doar bagatele sau improvizații
și se apleca cu evlavie peste coastele străvechi
ale acestei magnifice corăbii eșuate cu secole înaintea
timpului lor, ori poate ale unei carcase impresionante de cetaceu,
relicvă valoroasă, pentru care numai câteva
familii nobiliare mai dețineau dreptul de a o păstra
și de a cânta la ea.

fusese demonstrat științific ceea ce filozofia idealistă numai intuia-
exista un primum movens, o cauză primă a unor fenomene,
și primordiul pentru instrumentele muzicale
era timpanul omenesc, care era din vechime imitat de
instrumente precum tamburina, timpanul, toba;
timpanul omenesc e ca o idee sau formă platonică,
după ea se obțin, ca după o matriță, restul bucuriilor urechii.
timpanul ritmează, timpanul dă viață, timpanul e cheia
înțelegerii muzicii.

de aceea urechea criticului muzical, urechea versată a spectatorilor
din fotoliile sălii de muzică, bineînțeles și urechea dirijorului,
toate înțelese ca ureche plus substratul ei în ariile cerebrale,
conexiunea acestora cu alte arii corticale,
de fapt întregul sistem socio-muzical,
sunt pur și simplu instrumentul sau orchestra la superlativ,
numai fiindcă oamenii aceia există, numai fiindcă sunt vii
printre oamenii care alcătuiesc un anumit segment social.

orice artă trăiește doar prin legătura dintre autor și spectator,
inclusiv muzica, arhitectura și altele,
orice obiect artistic devine artă
numai prin participarea publicului.

rămâne de dovedit ceea ce filozofii idealiști
cu viziune integrativ-constructivistă, au punctat de mult:
sunt sau nu primordiu corzile vocale ale unui individ cu voce bună
și frumoasă – este oare ideea de voce bazată pe un substrat cheie,
a cărui simplă prezență îl transformă în prototip? este ea
în mod fizic, real, influențată prin asemenea mecanism metafizic?
răspunsul pare a fi pozitiv, dacă prima concluzie despre urechi
e adevărată. într-o lume în care sistemele nervoase din lumea vie
sunt magnific intercorelate, pare că răspunsul e da, fiindcă există
informația din codul genetic și se transcrie în hardware,
adică în creierul oamenilor. în imensa rețea planetară e important
și rolul celor care nu joacă niciun rol,
un fel de spirite tată sau mamă, un fel regi sau regine
cu drept constituțional, prin tot ceea ce reprezintă ființarea lor,
un fel de chintesențe, de talente sau abilități care nu au fost ghidate
spre locul lor potrivit. Sau câte un violon d’Ingres.

Tamara e foarte tristă, stă aplecată, singură,
cocoșată peste clapele albe-negre,
în timp ce Calistrat adoarme ca un nou-născut, cu ochelarii
cu efect narcotic natural, bazat pe înțelepciunea yoga, pe nas.
trupul ei subțire se luptă cu mestecenii prin care trece vântul,
se luptă cu o pădure întreagă, care a ieșit din rădăcini
și merge dar și cade, trunchi după trunchi;
cu portativul muzical drept hartă, doar vântul cântă la o vioară,
fiindcă și vântul s-a rătăcit,
așa cum a scris un mare poet din secolul 23.