Mă tem deşi nu mă mai tem
de acea melancolie densă,
de curcubeiele ce se tot strâng în mine ghem
ca-ntr-un deşert întins (fără margini...)
văd câte spaţii goale în mine-ai aprins
în mijlocul fiinţei mele un hău mi se cască...
aproape nu-l mai simți cât ești cu viaţa prins!
şi-n caligrafia ei de înţelesuri...)

Doamne, ce rod de bucurie mai mare trăiesc?
când toate le văd cu inima
Ştii, tu! că eu iubesc şi când nu mai iubesc?!
că-mbătrâneşte timpul cu mine odată...
totul începe şi se sfârşeşte într-un moment
(fără sens)
şi nu mai poţi spune: ''întotdeauna''
chiar Niciodată!