și fiecare
a învățat să audă:
te vei ridica din nou
ca firul de iarbă primăvara.
așteptările sub tălpi de gheață
nu vor rămâne fără rodul lor
chiar dacă nopțile par să te sfâșie uneori,
chiar dacă marginile răbdării
par să se fi tocit demult
și singur tu umpli colțul uitaților învinși
cum numai cei exilați în afara amintirii pot simți,
cei damnați să devină imaginea fără nume
lipită pe fața mată a oglinzii.

Da, te vei ridica,
poate nu în ceasul următor,
poate nu în ziua aceasta,
însă cu siguranță în anotimpul tău,
ca firul de iarbă primăvara,
când va topi orice iarnă de pe umerii și dintre umerii tăi
chemarea ce străbate adâncul și înaltul:
Lazăre, vino afară!