Păreau a se întoarce buimace spre răsărit
crengile copacilor pustiiți de suflete
încercau să își mai doarmă o dată amintirile
cu păsări și cuiburi de cuci
mult prea ocupate de vise
ca să mai țină și ouă
semințele vieții mai mereu mincinoase
și mai mereu aflate altundeva decât acasă

Sfâșiau cerul cu incantațiile lor
ultimii vulturi ciugulind ramurile
rămase demult fără
rămase demult

Stingeau apusul de roșu ploile toamnei
era mare coadă la vize
două rândunici nu-și mai găseau cuibul
îl puseseră undeva prin bagaje
printre statuile de lut
ale puilor neplecați încă