Cu legănări de pântec ca o lună
Alunecând sub gingaș val de nor.
Își mișcă rar, din umăr la picior,
Perfectul arc ce ritmic se înstrună.

Și se destinde iar, tulburător,
Când surd tambura monoton răsună...
În juru-i gloata hanului s-adună
Cu pofte și sudălmi de călător.

Dar cântărețul orb cu turban verde,
Cum suflă lung în flaut ascuțit,
Grozavul alb al ochilor nu-l pierde

Pe fața ei, ci lasă-ntors, să-l fure
Prin suflet scări de sunet, adâncit
În jocuri de imagini tot mai pure.