Noi am rămas mereu copii
Nu te mai ştiu , nu mă mai ştii
De-atunci.
Ne-am mai schimbat într-adevăr,
Din muguri verzi în flori de măr
Şi-n stânci

În primăverile prea reci
Eu te rugam să nu mai pleci
nicicând
Şi te zăream printr-un halou
Cu aripi albe de ecou
Şi vânt

Acum oraşul mi-e străin
Şi cad toţi crinii din senin
Uşor
Şi cred că punţile prin timp
Sunt paşii noştri pe nisip
Când dor

O pasăre din lumea ta
Îşi face cuib în mâna mea
Şi-apoi,
Se mistuie prin flori de tei
Şi ia cu dânsa anii mei
Şi-ai tăi

Se sparg clepsidre peste noi
Şi-un drum ne duce înapoi
Mereu
Nu te mai ştiu, nu mă mai ştii
Dar am rămas nişte copii
Şi tu,
Şi eu