Timpul era corect și legal
când o mie de oameni încăpeau într-o carte cu cîteva pagini,
când milioane de ochi fragezi
purtau întunericul ca pe o haină sezonieră,
ca pe o promisiune de care vrei cu orice chip să scapi.

Era un timp drept, singur,
ușor de îndepărtat, ușor de înduplecat.

Pentru că există lumină orbitoare purtăm ochelari.
Și deci exista timpul iar azi existăm și noi

iubiții, religie fără viziune, pagină deschisă la întâmplare.
Puteam să văd,
poveștile se lungeau ca pastele
înfofolite pe o furculiță care nu se mai termina.
Puteam să strig,
cântecele erau extensii colorate, apă cu știuci în forme nemaiîntâlnite.

Puteam să protestez, puteam să fiu solemn,
puteam să fiu în mai multe locuri în același timp,
puteam să vâr o mână rece în sân,
cerul se vedea de aproape,
puteam să fiu hapsân.

Timpul era corect, un domn și-un cavaler,
un Lancelot care dorea pe-ascuns s-ajungă-n Camelot.
Mișcarea lui printre noi era divină,
deși rătăcit noi n-aveam vină.
Nu voi uita cât voi trăi mânia imensă a timpului corect,
apăsarea degetelor peste gâtul meu,
gât prea legat de un cap prea plecat.
Timpul era corect și legal,
puteam să îți spun că te iubesc
binecuvântat de o bucurie soră cu lumile în care am trăit
și pe care nu mi le mai amintesc.