Pentru Sylvina Bullrich

Știut-au riguroșii elevi ai lui Pitagora
Că astrele și omul în cicluri se întoarnă;
Necontenit, atomii în formă nouă toarnă
De aur Afrodită, tebanii apoi și agora.

În vârste viitoare va apăsa centaur
Pe pieptul de războinic în za cu grea copită;
Când Roma pleavă fi-va, în noaptea infinită
A casei puturoase va geme minotaur.

Se va-nturna nesomnul în noapte, și din osul
Știut s-o-ntoarce mâna ce-acest poem a scris.
Armate-n zale grele vor construi abis.
(A spus același lucru David Hume, filozoful.)

Nu știu de ne-om întoarce într-un al doilea ciclu,
Cum cifrele din fracții se-ntoarnă negreșit,
Dar știu, pitagoreic, cum disc obscur, rotit
În fiecare noapte, mă-nscrie-n strâns periplu

De mahalale. Uite un colț îndepărtat,
Ce poate deopotrivă din nord ori sud să fie,
Dar care-ntotdeauna cu un smochin te-mbie
Bătrân, c-un zid în soare ori un trotuar curat.

Acesta-i Buenos Aires. Și timpul, ce-a lăsat
Iubirea și arginții, abia de-mi lasă mie
Această stinsă roză și-o vană-mpărăție
De străzi ce-s botezate cu numele purtat

De vagi străbuni: Laprida, Cabrera, Soler, Suárez...
În care (acum secrete) răsună deșteptarea,
Republicile, caii, atacul, încleștarea,
Victoria dorită, trofee militare.

Aceste piețe, care în noapte s-au închis,
Grădini sunt ferecate de năruit palat,
Iar ulițele strânse în spațiu decupat
Culoare sunt de teamă difuză și de vis.

S-a-ntors scobita noapte știută de-Anaxagora;
S-a-ntors în trupu-mi, bietul, ăst timp fără sfârșit
Și dorul (planul?) unui poem necontenit:
„Știut-au riguroșii elevi ai lui Pitagora...”




traducere - Andrei Ionescu