cineva mi-a spus să o rup cu trecutul
să nu mai păstrez nimic
și mi s-a părut că ar avea dreptate
l-am aruncat la gunoi câte un pic
așa cum împrăștia bunica sare pe prag
când ploua cu tunete și fulgere
iar piatra cioplea în case spărgea ferestre și
ucidea păsările prea libere
furtunile au trecut una câte una
și prin viața mea
amintirile zideau bucurii în colțul buzelor
nici la un legământ nu mi-aș fi păstrat mai abitir cuvântul
am continuat să arunc bucăți din trecutul meu
cum te lepezi de vechituri
zilele au intrat într-o competiție a vitezei
și dacă m-aș fi întors după ele nu le-aș mai fi găsit
ori poate m-aș fi temut
că nu sunt ale mele
aruncate în cine știe câte pubele peste resturi
ori în gropi comune unde zac gunoaiele națiunii
merg sinuos așa cum mi-a propus viața de la naștere
întorc adesea privirea dar nu zăresc
nimic din acele îndepărtate avuturi
fantome de aburi ridicate în zorii dimineților reci
m-am oprit un timp pe țărm viitorul e o mare
niciodată nu-i deslușești celălalt țărm
mă întreb acum cine sunt eu
nimic nu atestă că am trecut pe aici
din trecutul meu niciun însemn
mă împuținez până la știrba singurătate