(Sonet XI.)



Zvântată ți-e poteca, de la fulgii
Pe jos, cărarea albă să ți-o zacă;
Când vii și treci, femeia mea săracă
Printre copaci tăiați, din nou, ți-s drugii.

În sân, ții cumpătarea, dar te frige
A ta voință frântă-ți nepătată
Căci ești frumoasă, pari o nezvântată
Voință care treci și nu se stinge.

Mai vino, încântare-n drum de țară
Cu coșul plin de mure și de măr;
De la păduri, catrința ți-o coboară,

Să nu aștept aiurea și-n răspăr;
Ești mai frumoasă, azi, și ești sprințară
Căci stelele de noapte-ți stau în păr.