mi-e stricată ușa spre cale
și femeia cu pielea de iarnă
am rămas încuiat în piele
și curva mea nu mai derapează-n hârtie
deși rulează cu suta de kilometri
pe atingerea slovei nimicului,
des i se strică kilometrajul amorului orb
când îmi suie în gânduri
face dragoste cu toate păcatele mele
și calea tălpilor visului mi-e închisă,
mi-e stricată până și lenea
uneori mă fură somnul,
tâlharul ăsta e alb
și urlu la Tine, Doamne,
că mi se albește până la stricăciune și ruga,
mai toarnă vin în gura femeii mele
să mă îmbăt cu vorbele ei
să am într-un înger o aripă-mpușcată
glontele să dea cep
la butoiul visării uitatelor preacuvinte
să-mi repar măcar rugăciunea
spre Tine, Dumnezeule al șoaptei credinței
moartea joacă și ea un rol în toată chestia asta
la timpul ei trăgând de sfori sufletele
în teatrul de păpuși al veșniciei
acolo unde e cale și femeie dreasă de păcat,
mai curvăsărește oleacă ea cu Șarpele,
așa, să mă doară-n coastă
dar e muiere bună,
cu frică de lapte de Prunc la sân
dregându-și stricăciunea în rugăciunea reparată
de sine cu uneltele Domnului
am strâns toate icoanele
să zidesc mănăstire cu tine în zid
cale să nu te mai cufunzi în mlaștina albă
cu vorba stricată