Cu cât este mai târziu întunericul
Pășesc anevoie fiecare pas.
Plin de adâncuri întreg
Îmi devine mai greu.

Îl trag din mine către tine când mă-îndrept
Spre a îmi goli din risipiri devenirea.

Și, pe același scaun de pe care mă ridic,
Revin și mă așez în alt fel.

Cu încă un pahar cu vin îmi tulbur
Din nou tăcerea cu lumini.

De pretutindeni îmi năvălesc migratoare
Umbre a căror strigăte impun nuanțe
Sensului ce nu l-am gândit.

Astfel, târziu, întunericul meu
Devine piatra ce o sculptez
Spre a nu te uita.