Un ceriu pal, ce moțăia,
Stătea așa să-nnoapte,
Doar vântul, singur, rămânea
Prin vechi poteci să șchioape.

Din umedele înălțimi
Stejari cu groase cefe,
Își îngropau la rădăcini
Potopul lor de jertfe.

O frunză verde adormea
Sub o perdea de brumă
Și-n visul ei se încălzea
Un rece dor de humă.

Era odată toamnă,
Spre cer priveau aracii,
Căci noi stăteam mai singuri,
Mai goi decât copacii!