Cu anii, o nouă modestie te cuprinde.
Corpul și mintea încalcă noi precedente,
Dau de bariere de corali, depuse lent, poroase, mari.
Energie osificată eliberată în ideile unor încercări diurne.
Casa, cu șarmul ei, cu artefactele vieții odată aranjate,
emană un miros protector de vizuină.
Atmosfera sulfură amenințător.
Nu-ți mai vine sa atragi atenția.
Spui nu sacoului colorat, fără tango, fără patine.
Boboci apar în lumina timpului, parfumați, odioși, iconoclaști.
Ne-așteptate neplăceri punctiforme defilând încolonate către o nouă epocă de gheață.
Pieptănate de viață. Rărite ca vițeii împleticiți la mâna grea a nevoilor inocente.

Starea trece si vine. O viziune se interpune.
O somnoroasă – nu încă la vârsta să facă din bariere baricade –
vrea ketchup să mănânce cu "chips" și o unealtă "to fix the bricks".
Te execuți, nu total dezinteresată.
Construcțiile îți inspiră atâtea posibilități.
Masa e și pasiunea ta.
Muzica asta, până acum atât de lipsită de viață, apare deodată plină.
Zâmbetele, decorul, corpurile greoaie sunt materiale de tablouri.
Nici mustind indiferente la periferia conștiinței,
nici încărcate de promisiuni goale,
lucrurile sunt mai pline de sine, mai ascuțite.
Ancore ce țin momentul în loc.
Săgeți de care te servești la masa parțial festivă, tot mai lungă.
Înțepături tonice, mici provocări, și tot puținul viu al vieții.

Te văd. Te privesc. Ești în lumea ta. Ținuta ți-e în sfârșit ușoară.
Așa înfășurată în bumbac negru ca un bitum conservator,
cu sacoul de tweed – o furtună de forme
albe și negre în care îmi pierd ochii. Arăți trăsnet.
Pielea-ți radiază. Exali un miros verde.
Mănânci "chips" cu ketchup în răcoarea serii – o împărtășanie în lipsă de altceva.
Mâine vei face o baie lungă, fierbinte.
Te vei înmuia, pământul te va îmbrățișa.
Și totuși uitarea rămâne o prietenă inconstantă, și în definitiv – concluzia.