După-amiază metalică privind ciotul unei epave luminate de-o rază caldă.
Marea aruncă plăpumi în straturi de spume și aburi.
Zbuciumul elementar muncind pentru generații limpezește totul, sau pare.

Dar tu, ochi hai-hui, care e treaba ta să privești și să strivești corola?
Crezi că poți traversa întinderea asta piperată de râsetele lumii?
Un arogant Da vine, gâfâind, cu metafore sumative despre viața măsurată cu pasul.
Profetul Pan se expune.

Sub un văl, e un văl. Și sub el, un altul...
Construcții, simboluri, scriptul Naturii gesticulează în oglindă,
Distorsionate se văd ca oameni și animale.
Uneori dezinteresate, chiar cinice,
Uneori pline de valori superveniente,
încărcate de nevoi, aerate de lacune,
Personaje mari, mari necunoscute, pure poate.

Un geyser defulează din nou o întrebare.
Oare după ce trăiești o dezvelire după alta,
Imaginația trudește cu fiecare nouă galaxie,
Soarele arde ca o lumânare miliardară în ani lumină.
Telescopul își aruncă privirea lungă înapoi în timp.
Particule dragi plesnesc, se distanțează.
Lumea împinge înainte trăiri ca pură mișcare.
Lacrimi de copii, monștri, (re)nașteri și așa mai departe.
Deci întreb, cât sens are?

E euforie, e dramă, e plictiseală în
descoperiri și aluzii.
Și e mult aer ce oxigenează speranțe,
printre ele necesare iluzii.
Soarele bate,
ele sintetizează lumina,
iar ce mai răsare,
(într-o risipă de bairam energetic)
e verde ca menta la a doua tinerețe.

Natura mamă rămâne refractară mai
puțin că ceva în ea nu aude,
ceva nu se reflectă în acea partea de lume,
unde se strâng endorfine și idei de Bine.

La suprafață stau suspendate lucruri cu aderență.
Dedesubt sapă în vid o credință goală.
Unele se cățără, unii zboară.
Nimeni nu ajunge.
Dar la cum se mișcă, la cum joacă,
Nimeni nu are a ajunge.