Iar cad pe spate.
Crenguțele ce mă susțin
sunt moarte toate.
și plâng, dar vântul care bate
mi usucă lacrimile negre de suspin.
Și, dintr-odată,
un om ciudat și straniu se arată,
ținând în mână galaxia toată
și-mi spune o poveste adevărată:

"...Un om cutreiera cândva Pământul
I se-auzea prin văi și dealuri cântul
Și orice vietate întâlnea,
uimită de statura-i rămânea.
În urma lui lăsa doar bucurie
și toată lumea pentru asta-l știe,
nu conștientizau că sub lumină
se ascundeau buchete de neghină.
Căci chiar și albul, cât de alb ar fi,
un strop de negru-l face puțin gri.
Cu cât mai lungă-i se făcea călătoria,
o pânză neagră ce pândea euforia
se așternea în nesimțire.
Neghina despica lumina-n fire.
Când nu mai rămăsese niciun strop de alb,
atunci,întăia dată trandafirii,
acoperiți de-ai galaxiei colb,
s-au lepădat de tainele iubirii,
îndurerați, lăsau să crească spinii.
De-atunci,
din ziua aceea înfiorătoare,
starea acelui om e schimbătoare.
Purtând nuanțe de gri , călătorește,
Pe mic și mare cu negru-i lovește,
cu stropi de alb verdeața vestejește,
căci totu-i gri, depinde cum privește..."

Căzând pe spate,mâna mi se prinde
de trandafirul ce omul-mi întinde.
Și îl țin strâns,
căci ceea ce acum mă doare,
provoacă răni, dar n-o să mă omoare.