Magnolia s-a dezbrăcat de frunzele inerte,
Martie fulguie flori pe crengile-i alerte.
Triști luceferi de muguri agătați
Îmi biciuiesc obraji de lacrimi inundați.

Nu e nici urmă de a ta ființă,
Să-mi treacă pe la poartă împinsă de dorință.
Pășesc singură fără o cărare,
Îmi plânge urma de însingurare.

Ne bate-n geam parfum de primăvară,
Călăuzind singurătăți pe sunet de vioară.
Timpul în loc nu se gândește să rămână,
Nu ne așteaptă și nu ni se închină.

A fost prea scurtă întâlnirea noastră
Uitată zace pe-a timpului fereastră,
Închisă-n amintiri cu fruntea aprinde-o stea
Mă-ntrebă taciturnă: ce s-a întâmplat cu ea?

Cântă privighetoarea prin parcul nostru mic,
În camera prea rece cred că am adormit.
Un tren uitat a poposit în gară,
Luna pe cer trece tristă și solitară.

Nici umbră-n doi nu zăresc pe peron,
Și a trecut și ultimul vagon.
S-a dus deci trenul în lunga lui vacanţă,
Mi-a luat cu el și ultima speranță.

De atunci tot caut drum fără troiană,
Și dau de o nălucă, de-o fată morgană…
Te rog să mai aprinzi înc-o lumină,
Scăparea de pustiu poate-o să vină.

Mi-am strigat durerea în cele patru zări,
A viselor pierdute pe drumul dintre gări.
Încă aștept telefonul să sune iar,
Mă uit pe stradă lung și parcă e-n zadar.

Putut-a oare atât-amor curat
Ca norul de pe cer să fie alungat?
Copacii solitari cu frunzele lor triste,
Își varsă de durere culoarea în batiste!

Cu pași tăcuți umblând prin necuvinte,
Parfumul clipelor apuse răsar ca mai-nainte.
Dar lumina nu apare aici și nici pe mai departe
Și mă cuprinde teama amarnică de moarte.

(primăvara anului 2012)