Dacă tu ești bărbatul cel mai frumos
iar eu sunt femeia cea mai frumoasă, din lume
pielea mea de ambră este exact ca mâinile tale
miroase a teascuri
teascurile fac vin, nu fecioarele
deci, și pântecul e al tău
spune-mi, repezit e azi omul care recompune, cu mâna, gutuia
porți înalte, cântați-mi, cat de repede se formează un fulg, în preajma sărbătorilor,
se cristalizează
și tace...

atunci, oare, eu, nu am oase și frunte, din tine
privim, de fapt, dintr-un castel izolat
cântecul poate nu izvorăște mai repede, tocmai în luna August
priviserăm dacă ne sunt, în siguranță, toți copiii
îi număram, în sperietură, pe fiecare
cu degetele
ca să ne fie degetul mijlociu, celui mai mic dintre ei.
cade și se agață de tine,
te ține de palmă.
iar după ce liniștea se așază, din nou, peste dragoste,
eu așa spun, în Cetate, să se tragă înapoi podul de lemn gros și trist
căci numai ”Misticul” uită, pentru ca este bătrân...
ne amestecăm, în grijă, unul pe altul
dăm, în noi, cu vătraiul,
apoi, și tăcem...
să se stingă, odată, de fapt, focurile de pe dealuri, sfinte Gheorghe, trage, iute, clopotele!
pentru că dragostea este, mereu, a omului tânăr
arătările, de pe deal, se sting, toate...
iar pentru învechit, este numai cojocul tău, de meditație albă
sa nu mă lași, din mâini, să îmbătrânesc...

în privire, ții scântei ce mă iubesc și un foc de lemne care încă nu și l-au stins
și sub piele de ambră, ești un Pokemon trist
suntem vii, ne pocnesc oasele...

sângele este gri
și miroase ca roua
pandantiv de dat, înapoi, omului de la gard
”Dacă tu ești bărbatul cel mai frumos
iar eu sunt femeia cea mai frumoasă, din lume...”
este zăpadă, în tot, în noi, în Noiembrie
din zăpadă, se face mult grâu și se țese-un ecart
(poezii să îi curgă lumii și pe mai departe, și mâine, din degete)
uneori, mă gândesc că totul este ca un bob de cartof înmulțit
mâine, Dumnezeu vrea mai mult,
iar grânele se înlocuiesc cu cartofi mari
cartofii sunt mari, față de o boabă de grâu...
s-au plantat, de fapt, niște ochiuri de-a dreptul, pe pajiști și au răsărit, de ele, florile
niște albăstrele sclipitoare
niște poduri
poezie clasică a răsărit
urâțenie
nicio poezie, în înmulțirea cartofilor, cum să fie?
dar atât de multă taină, în grâu
se scoală morții, din grâu afară, și umblă, din nou

și cerul, iurte se pierd...