O voce mică cât un păduche, îmi șoptește,

- scrie, scrie,

scrisul e scutul păcii.

M-așez la masă,

Îmi leg ochii ca în jocul de-a”baba oarba”

Întind mâinile, bîjbîi,

Iau creionul de parcă aș apăsa pe trăgaci,

Aș putea să mă omor cu el, sau să mă-nvii,

- Să mă-ndrăgostesc,

Dar și să-mi pun flori pe mormânt,

Mama mereu ne zicea, - pentru tot ce vrei să faci,

sau să zici în viață, ai nevoie de încredere.

Te naști pentru că cineva are Încredere să te naști.

Prunc, iei sânul mamei, pentru că cineva are Încredere că poți să te hrănești.

Începi să gânguri, să te târâi în patru pentru că

Ai văzut pisica și pisica are Încredere în tine.

Sari jos de pe pat, te lovești, plângi, spui că nu te

Doare pentru că ai Încredere în podea.

Mama sărută buba, instantaneu prin sânge îți

Curge râul Încrederii.

Mergi în picioare, alergi după vrăbii, te simți cel mai

Mare om de pe pământ,

Zbori.

Atâta încredere ai de începi să dai în stânga și-n

Dreapta, nu te simți sărac, dar nici prost.

Lumea se uită la tine, te admiră,

Se miră cum de ești așa de isteț, și voinic.

Iar când vine ziua să scrii un poem de parcă ai fi orb

Și

În sfârșit începi a vedea,

Te miști ca orbul înainte, faci ce trebuie făcut, -

Treci strada