în miez de noapte bătea la geam de parcă vroia să-mi spună un secret,
o taină,
o poveste numai a ei,
povestea ploii neobosite,
neuitate,
povestea ploii îngăduitoare,
rătăcite,
părăsite,
povestea ploii fără de-aripi dar care ține legat cerul de iarbă,
cum lacrima ține legată inima de suflet.


Încet,
greoaie,
lipsită de dorința de-a mă trezi,
ca un bolovan care-ncearcă să ridice dealul singur,
am dat plapuma la o parte, momentum: respiro, respiro,
de parcă mă pregăteam să-mi joc partitura,
respirat, aranjat părul: mă-ntâlnesc cu ploaia,
am prins curaj,
pășesc,
încet
ca prin vis, m-am întreptat spre fereastră,
- locul cel mai răcoros din casă, preferat și de
câne,
sforăia ca un bâtrân, de parcă-mi spunea: deși e foarte gălăgioasă, am încredere-n ea.


Ca prin vis, am închis geamul, m-am culcat din nou, de parcă aș fi trecut pe partea cealaltă a lumii.


Aud fâlfâit de-aripi, dintr-un colț în altul, o pasăre zbura,
zbura deasupra patului după care se liniștea puțin, avea un loc al ei unde aștepta,
așteptam și eu
cu respirația la gură,
în gând : parcă nu e pasăre, are aripile prea fine ca să fie pasăre,
și
pare prea ușoară.


Zbura de parcă nu avea corp.
Zbura de parcă era făcută din aer.


Începea din nou să zboare deasupra patului,
aveam grijă să respir, să mă prefac că nu știu de prezența ei,
nu știu de ce, mi-am strâns părul într-o parte, l-am împletit bine,
zbura,
din zbor se uita la mine: ciudat, nu se uită ca o pasăre.

Avea privirea ascuțită, și apăsată, de parcă avea dinți,
în același timp era puțin blândă, puțin speriată.

Simțeam: sigur nu e pasăre.


Păsările te privesc rotund și te văd rotund,
în cerc,
cuprind totul de parcă ochii le-ar fi mâini.

Pasărea care zbura deasupra patului avea și gheare mici, ascuțite,
le simțeam, cum fără să vrea, mă-nțepau de-acolo de sus.
Aripile parcă erau aripi și nu erau, mai degrabă erau corpul,
erau totul.

Nu cred să fi fost înger.

La gândul: este sau nu pasăre, am adormit.


Și dacă am adormit înseamnă ca a fost pasăre.


&După fiecare noapte vine o dimineață.


5am,
sună ceasul,
sar din pat (ca la armată)
îmi fac un ceai,
îmi zic am să scriu ceva,
aprind lumina,
Zbrrrrrrrrrr,
Zbrr
…

se pare că am deranjat pe cineva,
aha,
nu a fost vis,
ori a fost vis?
se-ascunde după canapea,
caut,

renunț

Mai bine scriu ceva.
scriu, … scriu … până adorm din nou.

Mă trezește soarele.
Deschid ochii: oh, e cald soarele, e cald,
prea cald,
îmi încălzește pieptul,
gândesc: sunt gata să mă topesc,
îmi ating pieptul, în locul unde se simte cel mai cald,
mă ating din nou,
e moale pieptul ca o mănușă din piele de căprioară, din alea cum purtam odată,


mi se oprește inima, îngheață,
vreau să țip,

nu țip,

mă uit

la pieptul meu,
insistent, mi se uită drept în ochi,
de-adevăratelea are dinți,
respir,

La prima reacție de om, îmi vine să-l omor,
la cealaltă reacție, mă lovește plânsul: doamne nu pot să cred c-ai venit până aici, m-ai găsit,
și-anume azi.

Să nu-l dau jos, mă ridic de pe canapea cu mare grijă,
vreau să-l duc în iarbă, se ține de mine,
soarele arde prea tare, îl învelesc într-un cearșaf,
caut un loc întunecat.