cu vioară apăsând în măduva oaselor
înainte de somn mă gândesc
cum ar fi existat o zi perfectă pe acest pământ, cu sufletul îngreunând mersul printre oameni, pe drumul către lucru
în stația de autobuz
când inimile devin prăpăstii și gânduri vulnerabile nediscriminatorii cu așteptarea

în timp ce crești smerit în pântecul vieții primești
o șansă nouă de mântuire
când toate zilele se termină odată ca niciodată
iar dragostea trece vie în fața ta
și începe să îți zâmbească dureros
în chipul unui străin

poate că până la urmă vom învața să iubim
fără să lăsam niciun cuvânt nerostit
ca în toate cărțile cu poezii

unde Dumnezeu Însuși pune câte un clopot la capătul fiecărei umbre.