din întunericul suspendat iese viața
dă cu picioarele în sternul pe care Dumnezeu
nu a suflat încă
nici o explozie doar timp răsucit
debusolat căutînd viitor și trecut
întunericul doar prezent viața iese din sine în sine
tinde spre ceea ce va fi cer spre pămînt
iar Dumnezeu nu a suflat așteptînd timp
ziua întîi nu se pune doar zbatere căutare început dispariție
ziua întîi un fetus în care celulele se divid apoi se contractă de teama întunericului nedefinit încă

un strănut de lumină un strănut părea glas
și fusese lumină
niciun cuvînt să rostească ”să fie”
de unde picăturile ploii de unde tăria cerului
de unde binele zilei
de ce Dumnezeu închidea și deschidea ochii
a seară a dimineață

zămisli Domnul semințe de bucurie și se înverzi
partea văzută a dimineții prin luminătorii dumnezeirii

ieșită din sine viața căpătă ochi să nu vadă
și îi dădu luminători Dumnezeu spre orbire
doar noaptea luminătorul cel mic pîlpîia a stingere
iar viața ieșea din sine în sine așteptînd timp

țipătul fu primul cuvînt și cuvîntul se făcu vietăți
zbaterea lor dezlegă timpul într-o singură parte
lăsînd în urmă ceea ce niciodată nu va reveni
o trecere eternă se deschise asemeni unei explozii spre toate direcțiile numite prin cuvînt infinit

să vadă cine are ochi sa audă cine are urechi să înțeleagă cine înțelege glăsui Dumnezeu
lovi cu tărie tăria de jos și din ea se ridică o ființă care să înțeleagă
cu cine te înțelegi urlă Dumnezeu cu cine
și îi rupse o parte din durere pentru o altă durere
în durerile voastre să vă înțelegeți

eu mă voi odihni pentru un timp.