”Dragă toamnă din străbuni,
mă zătrești în uscăciuni...
Cine ți-a furat din milostie,
în veci mereu slujind la Omenie?
Te zgîrcești la umezire
ca și piatra din zidire...
De trei luni, a ta domnie,
varsă tîngă, oft, mîinie.
Ti-a rămas o săptămînă...
Pleacă.., fără Lună Plină!!!
Patru veri m-au tot hrănit
cu visări de om tihnit.
M-au lăsat fără suman,
fără crezu-n talisman...
M-au făcut să tai mioare,
să dărâm ocolu’ mare...„
-- Tot scuipa amar săteanu,
în zadar stropind hărmanu...

Cerul făr’ de suflu, parcă-l auzi,
arca-i azurie-n palida neștire se albi...
Crâmpei de nor, opac și greunat,
pătând blazon de orizont focat,
din asfințit, cu pas de melc se furișa
spre soarele ce nu mai domina...

Vârtejuri mute se ciocniră la chindii,
șparlind cu artă ruginita frunză-n vii...
vlaga mirosindă, ca-n pustiu plăpândă,
stârni moșia seacă-n șoapta-i țârâindă...
O bură de ploiță, ca-n povești crăiță,
se dezlipea cu râvnă din subita ceață
Seva Magmei, în arțag, fora pămîntul,
crucea nu mai stăpânea mormîntul...


Ninge, ninge, ninge..,
frigul case nu atinge...
Blându’ fulg topirii se dedică:
sub un prag îneacă o furnică,
pe un ram doboar’o buburuză,
adormită sau în stare de lăhuză…
Pe un pervaz, pisici stresate,
dar mai cu seamă intrigate,
miaună ca-n tîrgul patimei terestre,
zgârie sudoarea cumulată pe ferestre,
poate înjgheab-un puf în justa-i valorare
și pe armăsar bălan ”a la djighit” călare.

Mii de fulgi, zvărlugi ca gaia,
cad răpuși pierzând bătaia...
Alte mii, în ciuda clipei hărăzite,
țese-n haos pânze oropsite...

Apoi, Ursita florii cu petale timpurii
Sacrifică-n cruzii și alte brave mii.
Zac temerarii fulgi în terciul maroniu,
pătați, striviți.., că între ei nu se mai știu.
Ogrăzi, grădini .., și pârtii fel de fel,
mustesc sub talpa de plugar fidel.

El, cumpătat sătean, atâta îndurător
în curmeziș tăind hărman cu zel biruitor,
o clipă n-are loc pe lângă plita pusă-n joc,
ce alene mistuie nuiele, hripcă, scai de foc.

Pușcă ochii scânteiți în benzi de fulgi nesăbuiți,
a lor cădere mângâind râniri în pomii obrintiți...
De haturi, gard, pârlazuri.., nici mai pomenim – ascunse huzuresc sub unicul ogheal intim.


Zboară neaua de nebună înghițind și vechea stână,
Ce-n abuz de multă lună ține dealul ca stăpână...
Cerne bolta căi spumate, pierde văzu’ glii arate,
Case, garduri vecinate.., dispărură ca furate,

Satu-ntreg, abia urnit din mreaja țepenirii,
În scurt amurg, se prăpădi în brațele Neștirii...
Rîdea-și plugaru-n barba-i sură și țepoasă
sperând că Vremea-i alinta ursita nealeasă.
De Sus, lui nu-i picau doar pene argintate,
Ci și sclipinde olmazuri, pure adamante...


Se înnopta. Săteanul cizma de ospețe osîndea.
Pe îndelete fleașca-n curte (și grădină) mai călca,
în sinea sa crezând că dura beznă o va mărmuri,
în gând sperând că fulgii zilei s-ar mai înăspri...
Apoi, spre ușa casei cu mirozne, hotărât păși.
Dară gârliciu’ – Moaș-sa Mamei lui!..
– nu-i de ispite goale puse-n cui.

Obraznic vin spumând ulciorul până la urechi,
sorbi plugaru’ de nebun, ca apucat de strechi...
Asta făcea un sat rărit, și altul, mai de tot penit,
în care nu mai știi ce dregi, ce semeni.., ce culegi.


În acea noapte de triumf uita robitul de năduf,
Drumașul, pus pe ducă, blujdea în ceața de nălucă.
O gâsca oarbă, făr’ de puf, țipa amarnic în desiș de stuf.
S-ar noroci, de-ar mîntui-o pușcă, rocă sau măciucă?..

Neagra beznă propășea, somnul de plugar tărăgăna...
Doar un troian stângaci, ca-n vis, în prag se furișa...
Un șuierat prelung vuia clement sub mutul geam
în doi cu scrijetul nătâng al unui zăvoraș de hlam...

Afară, vântul ceru’ mătura, fulgu’ zilei tot asprind,
spulberul obraz frigând, jaru-n vatră asmuțind…
Lânceda Speranță învia, brazdele smolite abunda…
Mahmur de hinul rubiniu.., de geamul cristalin-floriu,
săteanul ațipea… Ferice-n ruga-i moștenită, sforăia.

De zi, a casei ușă greu ofta, sobra neauă cârțâia…
Troian aci, troian colea… Și crivățul se tot zburlea.
Bobi de ghiață năpădesc.., țese-și drumu’ cel firesc,
se asmut aiurea-n vrac pe-a săteanului meleag,
taie obraz de bișnițar, umflă mușchii de plugar…


A treia zi vîjgolnița se nărui,
Soarele (cu dinți) în plin azur luci…
Gerul matinal, fantastic de cumplit,
ținea din scurt până și ciotul găurit.

În codru, silvă, miriște.., boscheți
lemnit-au buhne, grauri… și sticleți.
Doar cel mai guraliv din pițigoi
îmbie la cîntări ca dorobanțu la război.

Tac zăvoaie-n boroscaie, tace viața sub gunoaie.
Tac hîrtoape din coclauri, ca înghițite de balauri.
Ici-colea o rămurică dă vestire de furnică
– înșelând o rândunică, ce-ar hăli și ce nu-i pică.

Sub tufar albit la glugă pâlpâie-o surie pungă… – Iepuraș cu blana scurtă, ce stresări te mai frământă ?

La două tăvăliri de la tufarul în declin,
sub un portal de mărăcin croit în chin,
un vrăbioi sadea, zburlit și fără de obraz,
purici negri tot proșca în vălul de olmaz…


Apoi…
Temutul, în major suspin, urechile struni,
și brusc, în salturi de alarmă, o zbughi…
Dinspre asfaltu’ nămețit venea un huruit.
Motoare pufăiră-n tactul nărăvos,
Lătrară cîini în ton sălbatic, fioros…

Înviorat de șubredu-i măgulitor destin,
Zburlitu’ vrăbioi sări pe o ramă de ciulin.
Iar pițigoiul arțăgos, erou și zgomotos,
In pragul cucului sosi, cu fundu-n aerul geros.


Recent, alertă grijulie-n pripă s-a zvonit :
– atâta se mulțise porc mistreț,
că devora și cucuruzul de coteț...
Si atuncea, liniștea-n boscheți luă sfârșit


Nouă falnici vînători, paișpe ogari necruțători,
șapte djipuri cu ruczace.., barbeque la patru ace,
carabine cu ghiulele... și halice rotunjele.
Zboară vise cu trofee ca la regi de epopeie...

”Cî cari, cî cari...cî cari-i mai tari”* –
Lupi asmuț-acea cîntari lângă secile izvoari...

* imnul vînătorului de Ti.....ra