Cu regret, cred că am mai spus și altădată, îți zic:
Fiecare dintre eoni e plin de poeți, de sculptori,
Arhitecți, artizani, pictori și de a lor artă!

Nimic, să știi, nu se potrivește
Cu căutarea lor inițială!

Trebuie să fie mereu alte chei, alte pensule,
Alte creioane și alte diferite icoane, fiindcă
Frumusețea e angelică pe interior și pe dinafară.

Acolo, în sublim, unde înfloresc din goluri
Ca risipire și își adaugă ziua de mâine
Și carnea care le crește din vine,
Între ei, eu sunt urâtul suprem care crește
Din golul cel mai adânc fără ferestre.

Sunt cuvântul dintâi unde întregul
Se învălurează ca zefirul prin crâng.

Fiecare eon îmi este plin cu ceruri
Care de dor dor. Amintiri din cimitire.

Închistat, încifrat din bătăile inimii soarelui
Îmi devine golul lor un mâine unde pulsează
Lumea ca într-un piept de unicorn.

Despre acest frumos, precum golul îngerilor
Ce din cele mai urâte și diforme adâncuri
Își imaginează intimat eter de rânduri,
Regret că ți-am spus adesea enorm.

Așa că, învelit de albastru, cresc în carnea
De ceară de unde prin orizonturi rămân
Lumânare aprinsă pentru alte gânduri.

Ca poeții, sculptorii, arhitecții, artizanii, pictorii,
La lumina candelei cu fitili din sâmburi de piatră,
Unde angelice goluri visează eoni, mă imaginez
Lovind, ascultând, citind, desenând, povestind
Despre ce este umbra stejarului ce își întinde
Din rădăcini ființa sa ca pe lumea cealaltă.