Angoasele au fãcut implozie
în mine,
cu pocnet sec,
ca boabele unei pãstãi uscate.
Umbrele disperãrii se mai iţesc şi-acum
pe la colţurile inimii,
hâde, zãlude, despletite.
Umbrele realitãţii umblã în haitã
pe urmele mele
gata sã-mi şteargã cu buretele
înmuiat în oţet
rãnile luminii pe care le scriu pe ce apuc,
mereu pe picior de fugã.
Am încercat sã fac faţã cumva
şi mi-am scris pe chip un rictus condescendent,
ca un bilet de liberã trecere.
S-au prins într-un final de-nşelãciune
şi tot încearcã,
(oh, ele, umbrele amare ale realitãţii!)
sã mi-l şteargã.
Fãrã sorţi de izbândã,
vã zic!
Aţi folosit atât de mult oţet,
încât e crizã mondialã!
Şi nu mã mai priviţi cu urã!
Condescendenţa,
nici eu nu ştiu cum şi de când,
a devenit a doua mea naturã...