aş fi înnebunit să mă ştiu
atât de singur dacă n-aş fi aflat
după masă de la întunericul
ce şi-a spart capul de ochiul meu
că moartea ne ţine de mână
şi e credincioasă ea nu ne sperie
ne mângâie câteodată când morţii
pleacă dimineaţa să cumpere ziarul
şi chiar dacă se mai duce ea nu mă lasă
singur amintirea ei adică tocmai
copilul ei îmi ţine de urât
şi-atunci vorbim despre probleme filosofice
eu îi spun că iubirea nu e oarbă
ci doar puţin lovită la ochi
şi că e chiar frumos să strigi
că eşti viu când viscolul îşi cere afară
iarna lui dar ea râde tace
din când în când îmi face semn
să sorb mai iute din cafea.