Cine ar mai putea să uite florile mici și mărunte
Ce mi-au crescut peste brațe ca pe ramuri speranțe
Spre a îmi îmbumba din gânduri și a fecunda cuvinte
Și a deveni din goluri în pântecul tău cuminte
Rămurelele pe care le-ai întins în neuitare?

Cine, dacă numai eu, ar putea visa mereu
Trupul tău plin de silabe care adaugă albe
Petale pistilului care îmi înfășoară uitarea
Ce îmi împodobește golului inutil cuvântarea?

Cine razei pe care o poartă valul mai adaugă
Lumina din întunericul nopții ramurilor
De ditirambi cărora inflorescențe
Le îmbumbiară ca o primăvară?