Apăs pe zero și zero devine punct.
Apoi pe șapte și apare un alt punct.
După care pe cinci, iar cinci e tot punct.

Vârful degetului cu care apăs e ochiul
Punctului care privește când atinge
Centrul priviri în care întinge.

Sunt oul din mijlocul cuibului în care
Fierb toate luminile interstelare
Până ajung la apogeu și uitare.

Sunt interiorul secundei rupestre unde
Din sine ca de pretutindeni strânge
Undele marea unui alt orizont.

Golul plin de îndepărtate ramuri frânte
Ale căror coroane, ca aripi de fluturi,
Printre zbateri își amestecă nuduri.

Deasupra interiorul cerului mi se așază
Precum o amintire leneșă o amiază.

Eu număr punctele cifrelor pe care apăs
Și golul de după gol din stropul de apă
În a cărui inimă mereu așteaptă
Să cadă o dată și încă o dată.

Asemenea unui drapel de pe front
Și fluturilor înspăimântați de furtună ce
Seară de seară își zbat între aripi nudul
Viselor devenirii lor plină de humă.