m-am trezit cu ochii doldora de vise,
am întins mâna să te cuprind, nu mai erai, nici perna,
nici mirosul tău de gillette,
nici pașii tăi leneși,
nu mai erai poet boem ca atunci în paris, la miez de noapte
te-ai făcut zugrav, strângeai pietre, clădeai o casă la marginea lumii,
aveai 3 copii, nevastă și o capră,
toate erau rezolvate,

mi-am făcut o cafea,
sorb,
l-am pus pe Joep Beving să-mi cânte ”paris s'enflamme”,
ca o frunză-n cădere
sorb,
fără să mă pierd în gânduri,
fără să zic un cuvânt,
ploaia spală stejarii încruntați de bătrânețe,
totul e curat ca atunci când te naști,
ca atunci când plângi iar lacrimile-ți spală obrajii,
numai rădăcinile stau încolăcite, bete-n pământ,
au grijă să nu adoarmă pădurea, sa nu sângereze,
ce simplă e viața-n lumină, ce simplu e totul,

am terminat cafeaua, mă uit lung, doar zațul a rămas,
când te gândești câtă poftă îți trezește amărăciunea acestei băuturi braziliene,
nici să mor nu-mi ghicesc, îl arunc la gunoi,
- șarpe mă strecor sub plapuma din pene, mă culc în ou,
ce-ți mai rămâne de făcut după ce noaptea ți-a furat perla de sub limbă,
dorm mai departe în gaura covrigului,
departe de ploaie și toate aceste acareturi, mascaradă, poeme răgușite,
și-mi zic: - ce simplu e totul, ce simplă e viața