Nu te chinui să prinzi vântul
Ai, desigur, o batistă frumoasă alb cu albastru și, blândă, îți tremură
De inițialele tale ”L.M.A.”
De sângele tău stropșit la moara unde ei macină porumbul
La malul mării, nu mai este nicio barcă
Iar vapoarele au plecat, înspre Italia, de alaltăieri...
Sau spre Itaca...
Briza Mediteraneeană te găsește și pe tine cu picioarele, în apa prea mică, unde te-au lovit doi pescăruși
Te-au ciupit, puțin, de obraz și ți-au scos amândoi ochii de îți ies temători din orbite
Vindecă-te!
Stai atunci la malul apei și nu fă nimic
Privește numai apa cum curge
Așa spune înțelepciunea veche asiatică
Nu te chinui să privești vântul, pentru că el se mișcă
Ca o morișcă, te pișcă, pe picioarele tale lungi, apoi se ascunde într-o scoică
Ce vindeți, în coș?
Pește?
Muștele morții? Vedeți, peștele acesta are un ochi bulbucat...
Doi pescăruși, ei l-au prins, iar peștele s-a ascuns în năvod, ca să capete salvare
Tu ești peștele?
Îl iubești?
Pe acasă, carnea și miezurile de pâine au făcut ”mia culpa” afară din coș
Nu vi se pare ciudat, clipe în frig,
Ieri s-a vărsat piperul, din solniță, cred că a ars sarea
Nu vi se pare un semn, cumva... Ce spuneți, ce mai spun Știrile
O femeie s-a îmbrăcat, în vântul de miazăzi, și a plecat spre Itaca...
Penelopa...
Soțul ei, patru copii,
Unde a plecat?
În Itaca, iar Mistralul a însoțit-o tot restul drumului, până când a ajuns
Nu vi se pare incredibil,
Putea să fie un câine, câinele fidel al femeii sau Laika, lătrând lumea la o parte
În schimb
A fost Mistralul, vă jur, de departe, tot mai la Sud, înspre Itaca,
Sau o ceată de stele pictate, care, și acum, sclipesc și mă dor...
Ele au fost tot timpul lângă femeie,
În mine, fierb toate oasele.