mă uit pe gaura cheii și văd toată materia
sufletelor celor care m-au izolat în camera asta
trup din trup, ca o reflexie în oglindă
cu altă oglindă în mână
camera asta
ca un oraș de vitralii prin care pot vedea
dar nu pot fi văzută

am genele murdare de noroi și
niște mâini își șterg mâzga de chipul meu

uneori
aș sparge pereții
uneori
aș țipa atât de tare
încât ferestrele s-ar desprinde de beton
fără să atingă pâmântul

uneori

aș săpa un cimitir aici
să împing ușa cu greutatea oaselor
celor mai infecțioase gânduri
și-o eclipsa ar sufla vântul
care învie cadavrele
să le împingă-n podeaua mea
să le îngrop cu mâinile goale încă o dată
să mă urc pe movilele lor și să mă-ntind peste ele
ieșind din moarte, sărutându-mi tot corpul
să fac dragoste cu mine
până timpul va alerga cu spatele

până strig răsăritul