Umbrele serii începeau ușor să dispară
Mânate de spectrul tăcerii solemn pe alei -
La poarta amurgului scormoneau într-o doară
Prin buzunare de iarbă cu clinchet de chei.

Departe-n văzduh, la o fereastră mirată
Luna înaltă și blondă privea spre pământ,
Un gând străbătu melancolic calea ferată -
Limbile florilor mute nu rostiră-un cuvânt.

Apoi, ca un fulger încolțind pe sub pleoape
Aripile unui țărm s-au dăruit celuilalt -
Undeva o corabie legănată de ape
Zugrăvea siluetele sufletelor pe asfalt.