Iubesc al dimineții clopoțel de argint
Din mâneca-i albă legănată de flori,
Când ochiul învie apărând dintre nori
Și clipele-s grele de sclipiri care mint.

Iubesc amiaza nesfârșită de vară
Când se destramă văzduhul ca din senin
Cad spicele ploii sub cosorul divin
Și nici țipenie nu mai rămâne pe afară.

Iubesc a-nserării privire curată
Ceasul descreșterii vestit de lilieci
Și arborii-nalți și umerii reci
Pe care se-așterne o tâmplă de fată.

Ce frumusețe ar putea să mai tragă
O brazdă în plus pre limba-mi de miere?
Ca pasărea ce-n legea ei piere,
Îmi ești precum boului umbra de dragă.