prin postmodernul jucăuș al lui nietzsche preacurvesc
și mă adăp ades lîngă izvor unde-i o crîșmă cu mîncare, băutură
mai e și un rocker care știe șase coarde, el cîntă fără partitură
ele m-ademenesc, nici eu nu cred, că vreau să știu că e adevărat
dacă se va-ntîmpla, cumva, cu una din ochioase, să cad prea beat, în pat

ce nu te-mbată te face să mai ceri, dacă mai ai de unde sau ai credit
oare mai merge azi pe creditul de ieri, nu dispera și nu avea temeri
dragostea-i oarbă, prietenul închide ochii, iar bețivul îți ia un rînd
apoi te bagă-n morții mă-tii, apoi mai dă unul, te face un bandit
ești filosof îndrăgostit, nici nu-ți mai dai seama că te-ai amețit

și îi dai dreptate primului postmodern că te găsești pe tine însuți
cînd cari cea mai grea povară, care să fie aia, te uiți în suflet, știi
dragostea, bunăoară, și lipsa ei, tocmai a ei, care te face cu capul
cea mai a dracu, ești un vampir care își bea propriul sînge
să nu mai faci pe nimeni să sufere, nici a plînge

dumnezeu a murit, bețivii-n crîșmă-au adormit, s-au vlăguit și degetele
și cele de pe chitară, și cele de pe coarde, eu aș mai cînta o serenadă
fără muzică, viața ar fi o greșeală, mă uit în sticlă, sticla se uită în mine
ăștia aproape dorm, așa e, din paradis lipsesc toți oamenii mișto
trag o ochioasă d-aia lîngă mine, însetat de otravă de pe buze străine

bahtalo, ai văzut un cal frumos, călărește-l că viața nu se trăiește
viața se insultă și se bea, cum spunea un prieten, cîndva
ești beat, spune ea, nimic nu-i adevărat, totul este permis, îi zic
lumea asta nu-i decît un vis și te trezești doar cu mine în brațe
sau, poate, cînd e prea tîrziu, cînd fumul țigărilor s-a așezat în pustiu

ceea ce faci din iubire, draga mea, n-are treabă cu binele sau răul,
că nu mai ești tu cel care gîndește și nici nu vrei să știi cine ești, cu-adevărat
îi scoți un sîn, și bei o gură de tărie de pe el, ea se înfioară
trupul i se transformă în forme de vioară, îți mîngîie barba încărunțită
iubirea, prima tragedie a singurătății noastre

ea mă sărută dulce apoi îmi înfige sula-ntre coaste
poate-am să mor, poate am să fiu un nemernic mult mai puternic
spunea băiatul ăla că înțelepciunea înseamnă uitarea și mersul mai departe
acum sunt avariat rău, responsabil de ceea ce sunt și de visele mele
dragele mele, sîngerez ca un avort al vieții cu mine însumi

să nu plîngeți prea tare, să nu plîngeți deloc
dacă ne gîndim mai bine și viața și moartea-s la fel, tot un joc.