Cad și nu are cine să mă salveze,
Și ce e mai rău, că alții vor să mă urmeze.
Eu ar trebui să fiu cel care să-i lumineze,
Dar până să fac asta, o să mai dureze.

Pic în gol și mă dau de gol.
Am ajuns să ratez din fața porții, nu mai dau niciun gol.
Am consumat toate personajele, nu mai am niciun rol.
În câteva secunde poți ajunge din idol în ridicol.

Căderea asta e liberă și nu am niciun sprijin.
Fratelui cel mai apropiat, acum îi sunt străin,
Și partea cea mai rea e că nu știu dacă o să îmi revin.
Nu mai încurajez pe nimeni, nici pe mine nu mă mai susțin.

Plonjez fără nicio plasă de siguranță.
Tot ce văd e întuneric și ceață.
Tot ce îmi doresc e să ies la suprafață,
Indiferent dacă acum sau în altă viață.

Sunt în derivă, în vid.
Nu mă pot baza nici pe instinct.
Orice speranță, acum o ucid.
Nu mai am energie, sunt palid.
Niciun argument nu mi se pare valid.
Nu mai vreau compania unui om, prefer cea a unui lichid.
Vreau să ajung jos cât mai rapid,
Că la orice oprire dau de un zid.
Și nu știu dacă nu sunt lucid sau stupid,
Că ușa drumului spre nicăieri nu pot să o închid.

Mă scufund cât mai adânc în întuneric,
Nu mă poate vindeca niciun medic.
Mă înec, chiar dacă domeniul nu e unul acvatic.
Sunt pe minus și nu mă refer la principiul matematic.

Încet, încet, dispare și ultimul strop de lumină.
Tre' să renunț la tot, chiar și la rădăcină.
Creierul greșește, inima suspină,
Și mă întreb de ce eu sunt de vină?

La început m-am aruncat, dar acum sunt tras în hău.
Tre' să recunosc – am fost un nătărău.
Mă taie vina asta ca un ferăstrău.
Nu am vrut, dar am devenit rău.

În mine, toate le-am închis.
Destinul joacă cu mine tenis,
În timp ce mă rostogolesc în abis.
Asta mi-a fost prescris sau eu am decis?

Prăpastia asta nu are sfârșit.
Mai bine simt compactul căzăturii decât să mai fiu chinuit.
Îmi pare rău pentru când se putea, că să ies destul – nu mi-am dorit.
Acum e târziu, drumul în care mă scurg s-a prelungit,
Și în mai multe căi s-a despărțit,
Aceeași destinație – fără sfârșit.