Într-o lume ce plutește-n eclipsă,
Caut și duc de totul completa lipsă.
Oameni ce rătăcesc pe drumul din ghipsă,
Merg lângă ei căci auzisem că totu-i elipsă.

Într-o bună zi, în toată măsură,
Aruncasem totul: construisem ură.
O inimă de piatră ce n-o s-o poată fura;
Ceara altora eu scuipasem din recea gură.

Și din a lor ceară aripi eu îmi fac,
Dar totuși ei decid ca eu să nu tac
Și să le spun ce am de gând cu aripi eu să fac.
Și le zic că doresc să ajung pe tărâmul din mac.

Aripi făcute din visuri arse,
Din idei mărețe zdrobite în coase,
Din neclintite moravuri ce nu mai stau la mase.
Din vieți celeste ce se transformaseră în simple farse.

Și dansam pe oase,
Ca gura să nu mi se coase,
Căci ai lor ceară-i fierbinte, fioroase.
Mai bine-i săruta tâmpla statuilor hidoase.

Așa ajunsesem nemernic cu tot,
Și acum asta-i tot ce pot,
Dar continui atât cât nu-i la cot.

Fugind înainte, plin de deșertăciune,
Purtând cu mine a mea goliciune.
Opresc. Inima plânge, vrea armistițiu.
Poposesc. Aici e zăvoiul fără de viciu.

Poate aici o să scap de prihăciune?
Dar cerul eclipsic are o altă viziune.
Poate apa reflectă a mea rugăciune?
Dar ea doar arată a mea urăciune.

Când ochii ridic, cerul devine așa de pitic;
Obrajii rumeni dispar gustând din amar;
Pleoapele astupă negreață văzută prin viață;
Iar atunci îmi pun întrebare: cât se mai poate oare?
Căci doresc păcatelor uitare, incinerate de-a cărui-va ardoare.

Și iaca obosit, ochii-i închid.
Și iaca-n a șasea zi îi deschid:

Goliciunea o simt, dar nu e, nu e un chin,
Și văd în depărtare necunoscutul trup fin,
Învolburat în straniu vid.
Din țărână și glină
Emerge-o figură din coasta bunei măsuri;
Coasta-mi lipsește. Straniu, dar pare firește,
Și totul vine în tină.

Te-a propriu tu corp luciferic în aură celestă.
Și-n urma pasului tău florile de mac răsar,
Iar iarna se ascunde sub a pământului vestă.
Cu cât te apropii, pitic tot mai tare eu par.

Părul tău negru mlădios e aprins;
Șuvițe de aur în creștet locul își au.
Iar asta reflectă trecutul meu stins.
Te apropii. Savurez ochii, împietrit stau.

Frumoșii tăi ochi sunt negri, opali,
Reflectă întregul ceresc pedestal.
Kronos, Thanatos și Eros sunt a ta pradă;
Privindu-i: vine muza, mă apuc de tirada:

Adâncul lor îmi arată tronul,
Dar în drum stă și bufonul.
Na, mă tem căci asta-i afonul,
Griji n-am; tai ochii-mi sunt odorul.

Îngeri-ți cântă și aplaudă
Frumuseții tale zăludă.
Te slăvesc, dar doar cu ciudă.

Iar demonii abisului se înfioară
Văzându-ți lacrima de căprioară.

Ce-o fi asta oare?

Finisez tirada, scopul-mi apare:
Să mă înalț și să fiu:
Rege pe tot – împreună cu tine
…ori…
Rege-n pustiu – singur cu mine.

Genele tale: asortiment exploziv,
Clipind cu dreapta: fum de văpaie,
Clipind cu stânga: scânteie-n odaie.
Să clipești simultan te înfiori
Căci vor arde cei care-ți aduc flori.

Și al tău iris mă vede așa cum eu sunt;
Mă apreciezi și văd adevărul ce părea furat:
O, și le vezi, că sunt copil, băiat și bărbat.
Trei ipostaze ce apar a fi unica esență;
Al treilea dorește să fie doar în prezență.

Și pune complot asupra celor mai mici:
Dorind să domine singur pe tron,
De-i va omorî, îi pare că va fi faraon:
Stăpân pe propriii ținuturi.
Iar lipsa micilor va coase de moarte săruturi.

Privirea din ochi îl îmblânzește pe al treilea.
Acceptă și cruță părțile sale,
Ei fiind hățurile dorinței monstruale.
Cruțând, înțelege că ei l-au ajutat în abis.
Și-ți mulțumesc că am înțeles că nu e un vis.

Și mai văd în a ta privire o dorință aprigă:
Dorește să spargă a mea inimă de piatră.
Dar în zadar, de mult n-are pic de artă.
Doar simplu privind n-o să poți,
Căci am pe ea lacăte de hoți.

Dar mai este o șansă: clipocește îndată.

Dar tu închide-i pe ambii deodată:
Să plutească în aer întreaga lume îndată;
Iar eu să-mi purific corpul nerod,
Scufundându-mă în văpaia ta;
Purificându-mă în foc.

Și o să ies din a focului cenușă,
Curat ca niciodată – deschid a cerului ușă:
O să mă îndrept spre tronul din microni,
Și o să fiu încoronat de cruțații micii faraoni.
Și o să fii lângă a mea dreaptă:
Regina măiastră în rochie curată.

Și gata voi fi să nu mai dansez eu pe trupuri
Și să nu ascult ce zice blăstămata gurii lumii.
Și gata voi fi să-ți duc în gură eu a ta ceară,
Și o să-mi cos buza să nu iasă fierbintea ta pară.
Și o s-o port cu mine atât cât vei fi loială,
Iar de n-o s-o scuip și o să-mi finisez aripile din ceară.

Atunci o să zbor din tărâmul eclipsic,
Căci ce a fost acum devine doar clasic.
Și-oi lăsa în urmă o regină murdară
Ce cândva a ei prihănie mă-nfiorară.
Purtând cu mine vise, idei, moravuri și vieți,
Și i-oi planta în noul tărâm acești tineri puieți.

O, fetiță, fată, femeie:
Ascultă aici de la cel care duce-n gură fiere:

Nu aprinde în mine dorința
Dacă nu ai în tine putința
Focul de-l păstra
Și de a-l alimenta.

Lasă-mă atunci rece și sumbru
În a mea lume din eclipsă și umbră.